Nu stiu daca exista vreodata o limita, cand dorim sa ne exprimam recunostinta sau nemultumirea. Uneori, uitam sa multumim, alteori , ne simtim neputinciosi, ca nu putem face mai mult.  Oare acel simplu ” multumesc ” e capabil sa reflecte tot ceea ce vrem noi sa transmitem ? Sau, mai bine zis, ne putem limita doar la un simplu cuvant pentru a ne oferi intregul “set” de sentimente ?

Totusi, poti multumi pentru un zambet ? Sau pentru o privire gingasa si un salut , putem oare sa aruncam un cuvant” multumesc ” ? Ce facem cand ne dorim sa conturam tot ceea ce simtim ? Cand stim ca de fapt persoana aceea merita cu mult mai mult ? Si ce am putea sa-i oferim , cand el/ea ne-a umplut inima de fericire , ochii de speranta si buzele de fiori ?

Cum as putea sa spun doar un simplu “multumesc ” persoanei care mi-a schimbat modul de a privi viata, care a facut din fiecare zi o noua provocare la care imi ofera permanent solutii si care … orice ar fi , nu ma lasa singura?  Cum sa-i arunc un singur cuvant, cand ar merita o recunostinta vesnica si intreg sufletul meu “bandajat” si in recuperare ?

Gresim zilnic , pentru ca nu multumim. Nu oferim apreciere, ne ferim sa facem gesturi mici, dar cu o valoare deosebita. Suntem prea orgoliosi ca sa ne mai amintim de cei care au facut parte din viata noastra si ne-au lasat un zambet,  o amintire sau o incurajare. Permanent ne plangem ca suntem singuri si ca lumea e rea. Dar noi, prin ignoranta noastra, o facem mai buna? Prin simplul fapt ca nu spunem ” multumesc ” la timp, oare nu starnim o oarecare suferinta celui care ne-a ajutat ? Nu-i acesta un semn ca nu-l pretuim ? Ne macina orgoliul asta prostesc si dorinta de a iesi permanent in fata, puternici , “stralucitori” . De fapt, de cele mai multe ori suntem slabi, lipsiti de suflet si saraci in interior. Pentru ca alegem ‘calea usoara’ , care pana la urma se ‘razbuna” si ne aduce fata in fata cu situatii grele.

Nici eu ,poate, n-am reusit sa multumesc la timp, acelor persoane care mi-au “strabatut ” viata. Multumesc celor care m-au ranit si m-au dezamagit, caci am invatat ca increderea nu se daruieste/cere , ci se castiga ; multumesc celor care mi-au intors spatele, deoarece atunci am realizat cat de importanta e familia  ; multumesc celor care m-au etichetat, pentru ca ambitia de a demonstra ca sunt altfel, m-a ajutat sa-mi indeplinesc idealuri ; multumesc celor care mi-au dat ocazia sa-i iubesc ( in nestire , putin sau ..inconstient )  , suferinta m-a intarit si m-a construit asa cum sunt astazi ; multumesc celor care m-au iubit si iertare-mi cer pentru incapacitatea mea de a iubi. Caci eu iubesc putin , foarte putin si intens.

Multumesc tuturor celor care,la un moment dat m-au invatat ceva, mi-au daruit fiori, m-au criticat sau m-au ambitionat.

Si-ti multumesc tie,strainule, pentru ca existi si ma faci sa realizez ca, totusi, pot sa nu spun nimic si totusi sa multumesc prin suflet.

« »